Month: October 2009

In ultima perioada am tot cautat un cuvand cu ajutorul caruia sa imi caracterizez stare prin care trec iar azi, in timpul unei conversatii cu sora mea a aparut si cuvantul care il cautam – FERM. Atunci mi-am dat seama ce imi lipseste, fermitatea. Mie imi este foarte greu sa fiu ferm int-un mod frumos, ca sa zic asa. Eu am o problema deoarece sunt intr-o cautare nesfarsita de a incerca sa nu supar pe nimeni, fapt care ma impiedica sa fiu ferm. Daca as fi ferm ar insemna sa imi sustin anumite idei personale, iar faptul ca as fi nevoit sa le sustin aduce de la sine ideea ca in celalt colt al ringului este o persoana cu idei diferite, pe care daca as fi ferm si le-as contrazice, s-ar putea sa o supar, si ajungem de unde am plecat. Asa deci, cum sa fac sa fiu ferm si sa nu imi mai pese ca unii se mai si supara.

Facand o paranteza vreau doar sa precizez ca la capitolul asta eu ma consider un paradox, deoarece desi stiu cum ar trebui sa stea lucrurile in starea lor naturale (in exemplul de fata ma refer la faptul ca e normal ca oamenii sa se supere) nu pot pune in aplicare teoria.

Acum nu stiu daca va dati seama, dar menajatul asta care il fac eu automat fata de cei din jur doar din cauza fricii ca poate cineva se va supara la un moment dat pe mine, acumuleaza o anumita tensiune in mine, care,  din cand in cand, explodeaza. Astea sunt momentele cand trec in extrema cealalta, in care nu prea mai imi pasa pe cine supar. Problema e ca faza asta nu ma tine decat cateva ore, maxim zile.

Tot cercul asta vicios ce incepe cu menajatul si se termina cu explozia dupa care o ia de la capat cu menajatul, s-a instalat asa de bine in mintea mea incat am ajuns sa am cate un atac de panica de fiecare data cand am impresia ca cineva se poate supara pe mine. It sucks!

Asa ca dupa ce am tot stat si am cugetat am ajuns la concluzia ca nu imi ramane decat sa incerc sa ma controlez de fiecare data cand apare senzatia asta si sa ma conving ca orice s-ar intampla, nu e o chestie vitala si lucrurile merg mai departe.

Asa ca acestea ziind fise va doresc o FERMitate mare 🙂

This is a problem that involves us all. At first I thought it was just mine. Troubled by my fathers exigent behaviour, I was continuing trying to avoid making mistakes, and obviously it was impossible, being a small child. I was always supposed to react exactly as my father thought, therefore I had to figure out the way he’s mind saw me and the people and circumstances he was involved. Unfortunately this thing chased me as I was growing up. And, still unfortunately, it turned me into a man who was afraid of expressing freel. And this thing is upseting me day by day because, as I was growing up, I tryed convincing me that expresing yourself and sutsaing my point of view is the way I want to guide my life.

Si acum termin cu engleza ca doar nu cu limba asta am crescut, desi uneori parca mai usor ne gasim cuvintele in engleza. Imi era doar putin dor sa mai gandesc in engleza, ca nu am mai facut-o de ceva vreme. Si acuma sa revenim la topicul de azi 🙂 Adica la asumarea de raspundere, fie ea raspunderea la servici fata de clienti, de angajati, de furnizori care sunt raspunderi oarecum impuse de statutul care il detinem sau chiar de lege. Pe langa astea mai avem raspunderile sociale si civile fata pe care reusim cu brio sa le ignoram, ca doar e mai simplu asa, nu? Dar mai presus de toate pe mine ma deranjeaza ignorarea raspunderilor care le avem fata de cei dragi, de prieteni, de cei cu care interactionam zi de zi. Aici este vorba de un “pachet” de raspunderi care nu sunt scrise nicaieri. Cu cat traiul personal sau de cuplu ne devine mai sigur, incepem sa uitam ca inainte de toate am avut preieteni, cu ei am crescut si cu alaturi de ei am invatat cam tot ce stim in materie de “viata”.  Cine nu ma crede sa urmareasca cel mai clar exemplu: un prieten la inceputul relatiei se distanteaza, i se consolideaza increderea in relatie personala si incepe sa ignore raspunderile “prietenesti”  fara asi dea seama ca prietenii lui sunt deranjati de acest comportament. Iar exemplu meu apare in momentul in care acesta are anumite probleme in relatia personala si incepe sa isi caute mai cu seriozitate prietenii, cautand prin asta siguranta alaturi de ei. Fratii mei ce vreau sa spun este ca nu e omenesc sa ne jucam cu oamenii. Faptul ca in prezent aveti un alt stalp de sustinere diferit de cel oferit de prieteni, nu inseamna ca puteti sa il doborati pe cel vechi in facvoarea celui nou. Nu uitati ca roata se invarte si nu luati lucrurile drept cuvenite. Amintiti-va ca orice actiune implica un consum de energie, iar in cazul in care nu sunteti voi cei ce va consumati energia, sa va ganditi ca cel de la celalalt “fir” o consuma, iar la un moment dat el va trebui recompensat, pentru ca balanta sa fie echilibrata. Binenteles ca pana la urma nimeni nu va poate obliga sa echilibrati balanta, nu e nici o problema, doar ca in acest caz aveti obligatia morala sa puneti cap consumului de energie. Nu de alta, dar poate ca este altcineva care s-ar bucura de aceea energie 🙂 Va place metafora asta cu energie? 🙂 Mie da! In fond si la ruma urmei totul se rezuma la bunul simt, si realitatea este ca de unde nu este nici nu poti avea pretentia sa ceri.

Dupa mine sunt doua lucruri care te orbesc si te fac sa uiti de stalpul prieteniei. Unul este stalpul relatie de care am vorbit mai sus iar celalalt este salpul financiar crescut in urma dezvoltarii pe plan profesional, stalp care iti da o putere si mai mare si care te face sa uiti cum sa vorbesti cu oamenii si cu prietenii. Nu zice nimeni sa nu va construiti stalpi de genul acesta, chiar dinpotriva. Si eu sunt un adept al construirii lor, doar ca va spun sa deschideti ochii si sa fiti atenti sa nu neglijati lucrurile mai vechi si mai importante care, odata cu ridicarea stalpului, vi se vor parea usor de obtinut si nu veti mai pune atata pret pe el. Eu am increderea ca ati inteles ce am vrut sa spun, sau daca nu ati inteles, ghinion, inseamna ca nu ati fost destul de atenti 😛

Chiar daca este mai usor sa facem o selectie si sa ne alegem doar cateva lucruri care sa le consideram importante, nu e corect. Nu trebuie facuta o selectie eliminatorie, ci una de asezare pe grade de importanta, in asa fel incat sa nu ignoram nimic si pe nimeni. Binenteles, ma refer la un cerc cu o raza limitata, nu la toata lumea, pentru ca acest lucru ne-ar consuma total. Si oricum, urmand teoria mea nici nu ar fi nevoie sa ne gandim la toata lunea, pentru ca daca fiecare ne-am alege un cerc de o raza rezonabila, cercurile noastre de raspudnere s-ar intersecta, iar in acest fel nimeni nu s-ar simti pe dinafara :)Stiu, utopic, dar mie imi place sa cred ca, pana la un anumit nivel, lucrul asta este realizabil, doar daca ne dam cat de cat silinta si interesul. PEACE!

Este o vorba care circula prin societatea noastra mediocra, vorba cu care ne alinam toti suferinta cateodata cand nu putem oferi mai mult , in special celor dragi, si care suna cam asa “less is more” . Mie personal imi palce vorba asta si mi se si potriveste, dar dagii mei, adevarul este ca o alta vorba mai mai sincera ar spune ” banu’ la ban trage si saracu la caruta”. Si cam asta e adevarul. Dar nu despre bani vroiam sa va vorbesc ci despre cum ne fac ei sa ne comportam cu cei din jur si despre cum ne schimba ei macazele in viata.

O chestie care ma scotea din sarite mai demult (nu ca acuma nu m-ar mai scoate, dar am renuntat sa ma mai enervez) este cand vad un om cu bani, si aici vorbesc de genul de oameni care nu prea mai au de ce sa-si faca griji nici pentru viitorul financiar al nepotilor, ca sa nu mai vorbim de al lor, oameni care cand se pune problema sa plateasca un serviciu, chiar si minor fie el, se cauta ca ultimul cersetor prin buzunare, dupa care iti spun cu un ton foarte relaxat, “Ba, sa stii ca n-am la mine… da las ca iti dau maine…” sau ceva de genu asta. Si aici intra in scena penibilul, pentru ca tu, dupa ce ai prestat un serviciu, astepti sa fi platit, ca doar pentru tine conteaza si astia cativa banuti, iar el, care a uitat (sau poate nu a stiut niciodata) cum e sa stai pe cativa lei de azi pe maine, trece foarte relaxat peste faptul ca nu s-a sinchisit sa se opreasca dracului la un bancomat si sa scoata aia cativa lei care trebuia sa ti dea, ca doar stia ca tre sa va intalniti si sa-ti plateasca serviciul prestat, nu? Dar nu, el mai bine s-a gandit la cum sa se scuze ca n-are bani la el, decat sa traga pe dreapta la un bancomat. Ca nu se pune problema ca la noi, majoritatea, sa nu avem bani pe bancomate doar pe data de 1 si 15 ale lunii cand intra salariul… da na, ce sa mai zic, pe de alta parte stau si ma gandesc ca doar cum ar fi putut ajunge sa aiba bani, daca nu prin reducerea cheltuielilor… am spus-o frumos, nu? 🙂 Altfel spus te tragi pe cur cand vine vorba de plata catre oamenii pe care nu-i consideri importanti pentru tine, pentru ca chiar daca eu voi refuza sa-i mai fac serviciile, va exista altul ca mine ca le va face. Asa ca, inghitim in sec si continuam sa cersim pe la usile lor dupa bani, bani care de altfel nise cuvin, ca doar am muncit pentru ei. Asa ca in final concluzia mea este ca sunt oameni ca noi, care suntem idioti de cinstiti si cu un bun simt penibil de accentuat, si mai sunt si oameni ca ei care nu se lasa impresioanti de cei ca noi, si care s-au tras pe kur o viata intreaga ca sa stranga la ciorap, ciorap care in fine probabil ca nu si-au dat seama, dar nu vor putea sa il ia cu ei in groapa… dar cum filozofie lor de viata nu merge asa departe, ii vom lasa asa cum sunt ei iar noi ne vom continua viata in stilul nostru cinstit cum il stim noi mai bine, ca ceva imi spune ca pana la urma noi dormim mai bine noaptea decat ei 🙂 (si in acum in incheiere un ras malefic MUHAHAHAHA)

Ba, aproape in fiecare seara cand ma pun la somn (mai ales daca am ceva la bord) am tot felul de revelatii si imi tot propun ca a 2-a zi sa le impartasesc cuiva… da ce? crezi ca imi mai aduc aminte ceva? iar la cat e de infecta ziua pe piata muncitoare din Romania (am scris cu R mare doar pentru ca e corect, nu din respect)… vorbeam acum doua seri cu niste amici despre dreptul la exprimare, in particular referitor la anumite constructii aprobate in mod imbecil de catre comisia de urbanism si spaga din cadru consiliului local Cluj… iar unul din cei de la masa spunea ca toate proiectele trimise spre aprobare se dezbat in sesiune publica si oricare dintre noi avem dreptul sa ne dam cu parerea… foarte misto zic eu… si dupa aceea am stat si m-am gandit, cati dintre noi au timp pentru asa ceva. Sa stau eu?! sa urmaresc proiectele, sa ma duc la directia judeteana de birocratie controlata AKA primaria, sa depun constestatii?! asta ar insemna sa imi permit sa pierd timpul, lucru care nu pot sa-l fac. Si chiar daca sunt printre noi oameni care si-ar permite sau si-ar rapi din timpul lor sa mearga sa lanseze astfel de demersuri, si ei la randul lor sunt convisi ca ar fi in van. Ca doar traim in Romania, tara tutoror posibiltatilor, cum le place unora sa spuna, unde, cum spuneam intr-un post anterior, ala mare si tare troneaza. Da nu stiu de ce m-am lungit pe subiectul asta… ideea era ca mi-ar placea sa am mai mult timp la dispozitie sa meditez si sa imi dezvolt gandirea, sa descopar lucruri noi, din domenii necunoscute, ca un copil curios… pentru ca din pacate stilul nostru, al majoritatii, de viata, ne obliga la o gandire liniara care dupa mine e gandirea americanului de rand, care nu cunoaste mai departe de gardul casei sale si de impoteca pe casa… daca vom continua sa lucram in ritmul asta, asa vom ajunge si noi, pentru ca nu vom mai avea timp pentru noi. O sa ne indobitocim daca nu vom depune putin efort sa rupem randurile. Daca stam in rand cu lumea avem parte de acelasi tratament – ziua sclavie – seara prostitutia media. Chiar si in moemntul asta am atatea stari si ganduri care as vrea sa le descriu, dar vocabularul meu devine tot mai limitat pentru ca pe zi ce trece am tot mai putina parte de stimuli intelectuali, fapt care imi blocheaza exprimarea. Pe mine cel putin chestia asta ma frustreaza ingrozitor si stiu ca nu am ce sa-i fac, pentru ca maine stiu ca nu pot sa merg sa stau la o cafea la o poveste sau sa vizitez o galerie, ceva. NU, maine trebuie sa fiu din nou pe plantatie si sa trag la plug. Multi probabil ar zice ca nu e chiar asa. Poate situatia unora nu e chiar asa, si ei isi permit sa se “rasfete” mai mult, dar majoritatea dintre noi nu putem. Sa nu ma intelegeti gresit, nu ma deranjeaza munca, dinpotriva, dar ma deranjeaza mediul in care trebuie sa muncesc. In stilul asta vom ajunge toti sa scriem agramat si sa gandim becaliceste… Asa deci ce e de facut sa rupem tiparul? Sa nu adormim in pantaloni? Nici nu mai am chef sa scriu ca stiu ca va voi trezi decat sentimentul de ” Inca unul de asta…” Poate asta e si problema, ca cei cu speranta sunt prea neincrezatori ca sa faca vreun efort…