Iacubovici's playground

Pentru mine chestia asta a devenit o dilema. Cat am fost mic si prost am crezut cu tarie ca genul asta de socializare e inmutila si enervanta. Pe vremea aia nici nu o intelegeam, nu o acceptam si nici nu o practicam. Dar cum vremea trece si te musca de cur in fiecare zi mai inveti cate ceva… de exemplu: se aproprie nunta, da? si apare intrebarea, pe cine chemam? Daca ar fi dupa mine ar fi o nunta cu vreo 50 de oameni, oamenii cu care chiar as vrea sa impart acest moment, dar cum nu pot face chiar numa cum vreau eu, trebuie sa incep sa caut niste compromisuri acceptabile. Ca in fund si la urma urmei, exista anumite “obligatii”. Cuvantul asta ma termina psihic! Cum adica obligatii? Cum sa chem pe cineva la nunta doar din obligatie? Eu nu am nici o obligatie!

Ei bine aici apar compromisurile. Din cauza faptului ca nu putem trai chiar singuri si numai cu cine ne place noua, trebuie sa ascultam de “obligatiile” celor apropriati, in acest caz parintii. Asa ca uite cum se mosteneste o obligatie, de la parinte la copil. Asa ca, contrar credintei noastre, nunta nu e numai pentru miri…. e si pentru parinti, ca na, ei cica ne-au facut…

Da oricum asta cu nunta a fost doar un exemplu, ideea mea se lega de faptul ca tot timpul obligatiile fata de cei din jur ne pun fata in fata cu tot felu de decizii. In cazul de fata decizii de a socializa cu oameni care pur si simplu nu se integreza in profilul prietenilor tai de facebook :)) am glumit cu facebook, pur si simplu nu se integreaza in tiparul oamenilor cu care umbli.

Aici apare adevarat problema, pentru ca pana pe la 18 ani, poti foarte simplu (daca ai principii a varsta aia) sa ii dai cu RAID pe cei de care nu ai chef, ca oricum ramai cu prietenii care conteaza, iar in rest nu prea mai ai obligatii. DAR, dupa ce incepi sa te dezlipesti de suportul casei natale si incepi sa iti creezi propriul cerc de interese si de sprijin social trebuie sa incepi sa fii atent la ce esti dispus sa inchizi ochii referitor la personalitatea celor din jur. eu cel putin in prima faza am fost foarte derutat, pentru ca ii tratam pe toti, ca erau colegi, profesori, colaboratori, clienti, etc la fel, adica ii consideram prieteni si ma suparam foarte tare cand acestia nu isi respectau partea lor de prietenie. Iar dupa ceva vreme de trairi de genul asta am icneput sa aplic filtre si sa aplic tratamente diferite fiecaruia. Acuma nu stiu, probabil ca pentru unii din voi chestia asta ati invatat sa o faceti de acasa… eu unul am fost invatat sa consider oamenii egali. CORECT si NU. Problema a fost ca nu mi-a fost explicat mai bine ce inseamna EGALI 🙂 da nu-i bai ca pana la urma am inceput sa invat pe propria piele si desi am luat-o in brate de multe ori, nu imi pare rau, ca doar orice sut in fund e un pas in fata, nu?!

Mai este un aspect care eu il consider ceva mai grav decat cel descris mai sus. Adica na, am inteles ca trebuie sa socializam si cu oameni cu care nu trebuie sa devenim prieteni pentru ca asa se cere ca sa ne putem descurca in societate. Si aici apare problema: cat de tare vrem sa le fim pe plac? cat de mult vrem sa le aratam ca nu ne pasa de ei? Pentru ca trebuie sa avem grija deoarece multi vor sa ne arate mai mult decat vor sa ne ofere doar pentru a se folosi de noi. Dar pana si asta este OK, atata timp cat noi suntem constienti de asta si suntem dispusi sa facem acelasi lucru. Da no, eu sunt de parere ca cine s-a jucat dea Hotii si Politistii cand a fost mic va stii sa citeasca intentiile oamenilor :))

Oricat de urat ar suna, asa merge societea, toata lumea se foloseste de toata lumea pe baza acestor socializar de-geaba. Asta e firea nostra1 secretul ramane in puterea noastra de a ne pastra integritatea, princiipile si de a fi in stare sa mai si renuntam din cand in cand la unele idei ca sa nu ne patam. Chiar daca lasati un iepure sa scape pentru a va pastra omenia, nu inseamna ca totul s-a sfarsit. O sa mai apara sanse care garantat se vor dovedi mai bune si care nu vor cere sacrificii.

Eu cand ratez o ocazie de a-mi indeplinii o dorinta si simt ca ma apuca panica, stau si ma gandesc la cat e de mare lumea in care traim… luati de exemplu numarul de oameni din zona voastra geografica (asta ca sa fim cat mai plauzibili) si pentru cei ce stiu putina matematica, aplicati niste combinatii si vedeti ce rezultate primiti. Nu va pierdeti speranta. Nici o problema nu are DOAR o singura rezolvare. Mergand cu asta in minte veti vedea ca o sa aveti mai multa tarie cand veti fi pusi in fata unor hotarari.

Am scris destul? Mai am da mai las si pe alta data… astept comenturi daca vreti ca pe subiectul asta e loc de dezbatere, de preferinta la o BERE? Stiu ca e greu pentru ca trebuie sa va mobilizati curu din fotoliul vostru comod, sa lasati laptopul acasa, dar eu zic ca merita 🙂 PEACE!

Intamplarea a facut ca astazi sa fiu nevoit sa fac un drum mai lung impreuna cu sora si mama mea… ceea ce va recomand si voua, celor care va vedeti cam rar apropriatii, mai aranjati din cand in cand o ïntamplare”de genu asta si mai petreceti timp si cu ei. O sa ramaneti surprinsi ca cei ce teoretic ati crede ca va cunosc foarte bine, ca doar na, va sunt rude apropriate, si asa ar trebui sa fie, nu va prea cunosc. Asta pentru ca timpul trece iar oamenii se schimba ca indivizi, iar in intalnirile de zi cu zi nu este timp sa mai schimbati vorbe mai de suflet, pentru ca totul se cam rezuma la “esti bine? ai platit factura? etc”  eu zic ca este chiar imperativ sa “aranjati” astfel de intalniri in care sa va petreceti putin mai mult timp impreuna, deoarece sarbatorile legale nu sunt de ajuns. Trebuie sa va faceti cunoscute ideile, pentru ca ei nu au de unde sa stie ce se petrece cu voi, iar cu trecerea timpului raman tot felul de semne de intrebare la care rtebuie aduse raspunsuri. Nu lasati acele semne de intrebare sa persiste, nu fata de familie. Teoretic nu ar trebui sa le lasati fata de nimeni, dar in special fata de familie.

Viata e foarte simpla, sau teoretic asa ar trebui sa fie doar ca noi avem talentul de a o complica, luand uneori niste decizii, care desi stim ca nu sunt cele mai bune, ne amagim cu gandul ca totul se va rezolva cu trecerea timpului. Intr-o anumita masura asa este, dar conform unei zicale care spune ca “minciuna are picioare scurte” imi permit sa generalizez si sa afirm ca orice lucru “inflorit” si afirmat, pana la urma o sa va muste du cur. E ca si cu legumele si fructele din ziua de azi, sunt frumoase dar pana la urma te saturi de ele pentru ca nu au gust, asa ca incepi si cauti pe la tarani in piata pe cele autentice cultivate in graadina si care nu sunt modificate genetic. 

Eu asa vad problema asta in ceea ce ne priveste si pe noi in relatiile noastre, nu incercati sa oferiti un mar mare si perfect din punct de vedere fizic, pentru ca in cele din urma cumparatorul se va satura de acel gust insipid din gura si va alege tot marul ala mic, cu gaura de vierme dar gustos.

Intr-adevar e mult mai greu sa vinzi un mar natural, mic, care nu luceste foarte grozav si sa-l convigi pe om ca dupa ce o sa dea banii si o sa muste din el nu o sa-i para rau. Pe de alta parte  puteti sa ziceti: ca prost e ala care cumpara nu cel care vinde. Tocmai de aia mai intai trebuie sa inveti sa cumperi ca sa te pui in locul cumparatorului, sa vezi ce ar simti el dupa ce “da banul” si dupa aia sa te apuci sa vinzi. Binenteles ca asta se aplica numai la acei indivizi carora le pasa de parerea “cumparatorului”. Cei care nu sunt curiosi de acest aspect sunt niste vanzatori ambulanti care dispar foarte repede de pe “piata” la fel ca si cumparatori acestor produse “false”.

Asa ca puneti puti-va putin mintea la contributie inainte de a actiona, nu va lasati fraieriti si nu va amagiti cand fraieriti pe cineva cu un mar lucios. Satisfactia, desi mare, NU va dura mult. Alegeti valoarea, dar nu cea materiala.

Eu stiu ca tuturor vi se pare normal ceea ce spun, dar faceti ca si mine, ganditi-va putin in retrospectiva si vedeti daca nu va numarati printre acesti cumparatori/vanzatori, si sa-mi spune-ti mie CUCU daca nu e asa.  Va rog sa nu va enervati pe metafora asta cu marul, dar asta mi s-a parut cea mai la indemana.

Si ca sa deviem putin de la MAR, va mai recomand o chestie, tot in acelasi ton, incercati sa nu va rupeti de realitate si de cei din jur. Ascultati mai atent ce au de zis, umblati mai des pe jos prin oras sa vedeti ca lumea e mai mult decat stiti voi, mai mergeti la un concert de debutanti sa vedeti cum se chinuie unii sa se afirme, AAAA!!! si mai dati dracului televizorul ala, mai faceti cate o pauza de munca si mergeti in padure, miscati-va din fotoliu si stati de vorba cu oameni reali care au ceva de zis, nu tot pe messenger si facebook. Sunt bune si astea, dar orice lucru in excess dauneaza. Cautati echilibrul vostru raportat la ce este in jur, nu la lumea creeata de voi.

Nu mergeti dupa comoda vorba “nu lasa pe maine ce poti face azi, lasa pe poimaine ca poate nu mai trebuie facut”. Asta era fain in studentie, poate. Am ajuns intr-o societate unde din cauza ca majoritatea gandesc asa, nimeni nu mai face nimic, iar smecherii profita si copiii cresc tampindu-se vazand cu ochii.  Cautati-va coaiele si faceti voi ceva de valoare, si tin sa ma repet, nu material.

Gata, am baut un pahar de vin dupa 1000 km si am aberat destul. PEACE!

A! si nu uitati: beti minim 2 litrii de lichide pe zi si nu consumati excesim zahar, sare si grasimi :)) de lichide nu se specifica cantitatea maxima si mai ales felul lor….

In ultima perioada am tot cautat un cuvand cu ajutorul caruia sa imi caracterizez stare prin care trec iar azi, in timpul unei conversatii cu sora mea a aparut si cuvantul care il cautam – FERM. Atunci mi-am dat seama ce imi lipseste, fermitatea. Mie imi este foarte greu sa fiu ferm int-un mod frumos, ca sa zic asa. Eu am o problema deoarece sunt intr-o cautare nesfarsita de a incerca sa nu supar pe nimeni, fapt care ma impiedica sa fiu ferm. Daca as fi ferm ar insemna sa imi sustin anumite idei personale, iar faptul ca as fi nevoit sa le sustin aduce de la sine ideea ca in celalt colt al ringului este o persoana cu idei diferite, pe care daca as fi ferm si le-as contrazice, s-ar putea sa o supar, si ajungem de unde am plecat. Asa deci, cum sa fac sa fiu ferm si sa nu imi mai pese ca unii se mai si supara.

Facand o paranteza vreau doar sa precizez ca la capitolul asta eu ma consider un paradox, deoarece desi stiu cum ar trebui sa stea lucrurile in starea lor naturale (in exemplul de fata ma refer la faptul ca e normal ca oamenii sa se supere) nu pot pune in aplicare teoria.

Acum nu stiu daca va dati seama, dar menajatul asta care il fac eu automat fata de cei din jur doar din cauza fricii ca poate cineva se va supara la un moment dat pe mine, acumuleaza o anumita tensiune in mine, care,  din cand in cand, explodeaza. Astea sunt momentele cand trec in extrema cealalta, in care nu prea mai imi pasa pe cine supar. Problema e ca faza asta nu ma tine decat cateva ore, maxim zile.

Tot cercul asta vicios ce incepe cu menajatul si se termina cu explozia dupa care o ia de la capat cu menajatul, s-a instalat asa de bine in mintea mea incat am ajuns sa am cate un atac de panica de fiecare data cand am impresia ca cineva se poate supara pe mine. It sucks!

Asa ca dupa ce am tot stat si am cugetat am ajuns la concluzia ca nu imi ramane decat sa incerc sa ma controlez de fiecare data cand apare senzatia asta si sa ma conving ca orice s-ar intampla, nu e o chestie vitala si lucrurile merg mai departe.

Asa ca acestea ziind fise va doresc o FERMitate mare 🙂

This is a problem that involves us all. At first I thought it was just mine. Troubled by my fathers exigent behaviour, I was continuing trying to avoid making mistakes, and obviously it was impossible, being a small child. I was always supposed to react exactly as my father thought, therefore I had to figure out the way he’s mind saw me and the people and circumstances he was involved. Unfortunately this thing chased me as I was growing up. And, still unfortunately, it turned me into a man who was afraid of expressing freel. And this thing is upseting me day by day because, as I was growing up, I tryed convincing me that expresing yourself and sutsaing my point of view is the way I want to guide my life.

Si acum termin cu engleza ca doar nu cu limba asta am crescut, desi uneori parca mai usor ne gasim cuvintele in engleza. Imi era doar putin dor sa mai gandesc in engleza, ca nu am mai facut-o de ceva vreme. Si acuma sa revenim la topicul de azi 🙂 Adica la asumarea de raspundere, fie ea raspunderea la servici fata de clienti, de angajati, de furnizori care sunt raspunderi oarecum impuse de statutul care il detinem sau chiar de lege. Pe langa astea mai avem raspunderile sociale si civile fata pe care reusim cu brio sa le ignoram, ca doar e mai simplu asa, nu? Dar mai presus de toate pe mine ma deranjeaza ignorarea raspunderilor care le avem fata de cei dragi, de prieteni, de cei cu care interactionam zi de zi. Aici este vorba de un “pachet” de raspunderi care nu sunt scrise nicaieri. Cu cat traiul personal sau de cuplu ne devine mai sigur, incepem sa uitam ca inainte de toate am avut preieteni, cu ei am crescut si cu alaturi de ei am invatat cam tot ce stim in materie de “viata”.  Cine nu ma crede sa urmareasca cel mai clar exemplu: un prieten la inceputul relatiei se distanteaza, i se consolideaza increderea in relatie personala si incepe sa ignore raspunderile “prietenesti”  fara asi dea seama ca prietenii lui sunt deranjati de acest comportament. Iar exemplu meu apare in momentul in care acesta are anumite probleme in relatia personala si incepe sa isi caute mai cu seriozitate prietenii, cautand prin asta siguranta alaturi de ei. Fratii mei ce vreau sa spun este ca nu e omenesc sa ne jucam cu oamenii. Faptul ca in prezent aveti un alt stalp de sustinere diferit de cel oferit de prieteni, nu inseamna ca puteti sa il doborati pe cel vechi in facvoarea celui nou. Nu uitati ca roata se invarte si nu luati lucrurile drept cuvenite. Amintiti-va ca orice actiune implica un consum de energie, iar in cazul in care nu sunteti voi cei ce va consumati energia, sa va ganditi ca cel de la celalalt “fir” o consuma, iar la un moment dat el va trebui recompensat, pentru ca balanta sa fie echilibrata. Binenteles ca pana la urma nimeni nu va poate obliga sa echilibrati balanta, nu e nici o problema, doar ca in acest caz aveti obligatia morala sa puneti cap consumului de energie. Nu de alta, dar poate ca este altcineva care s-ar bucura de aceea energie 🙂 Va place metafora asta cu energie? 🙂 Mie da! In fond si la ruma urmei totul se rezuma la bunul simt, si realitatea este ca de unde nu este nici nu poti avea pretentia sa ceri.

Dupa mine sunt doua lucruri care te orbesc si te fac sa uiti de stalpul prieteniei. Unul este stalpul relatie de care am vorbit mai sus iar celalalt este salpul financiar crescut in urma dezvoltarii pe plan profesional, stalp care iti da o putere si mai mare si care te face sa uiti cum sa vorbesti cu oamenii si cu prietenii. Nu zice nimeni sa nu va construiti stalpi de genul acesta, chiar dinpotriva. Si eu sunt un adept al construirii lor, doar ca va spun sa deschideti ochii si sa fiti atenti sa nu neglijati lucrurile mai vechi si mai importante care, odata cu ridicarea stalpului, vi se vor parea usor de obtinut si nu veti mai pune atata pret pe el. Eu am increderea ca ati inteles ce am vrut sa spun, sau daca nu ati inteles, ghinion, inseamna ca nu ati fost destul de atenti 😛

Chiar daca este mai usor sa facem o selectie si sa ne alegem doar cateva lucruri care sa le consideram importante, nu e corect. Nu trebuie facuta o selectie eliminatorie, ci una de asezare pe grade de importanta, in asa fel incat sa nu ignoram nimic si pe nimeni. Binenteles, ma refer la un cerc cu o raza limitata, nu la toata lumea, pentru ca acest lucru ne-ar consuma total. Si oricum, urmand teoria mea nici nu ar fi nevoie sa ne gandim la toata lunea, pentru ca daca fiecare ne-am alege un cerc de o raza rezonabila, cercurile noastre de raspudnere s-ar intersecta, iar in acest fel nimeni nu s-ar simti pe dinafara :)Stiu, utopic, dar mie imi place sa cred ca, pana la un anumit nivel, lucrul asta este realizabil, doar daca ne dam cat de cat silinta si interesul. PEACE!

Este o vorba care circula prin societatea noastra mediocra, vorba cu care ne alinam toti suferinta cateodata cand nu putem oferi mai mult , in special celor dragi, si care suna cam asa “less is more” . Mie personal imi palce vorba asta si mi se si potriveste, dar dagii mei, adevarul este ca o alta vorba mai mai sincera ar spune ” banu’ la ban trage si saracu la caruta”. Si cam asta e adevarul. Dar nu despre bani vroiam sa va vorbesc ci despre cum ne fac ei sa ne comportam cu cei din jur si despre cum ne schimba ei macazele in viata.

O chestie care ma scotea din sarite mai demult (nu ca acuma nu m-ar mai scoate, dar am renuntat sa ma mai enervez) este cand vad un om cu bani, si aici vorbesc de genul de oameni care nu prea mai au de ce sa-si faca griji nici pentru viitorul financiar al nepotilor, ca sa nu mai vorbim de al lor, oameni care cand se pune problema sa plateasca un serviciu, chiar si minor fie el, se cauta ca ultimul cersetor prin buzunare, dupa care iti spun cu un ton foarte relaxat, “Ba, sa stii ca n-am la mine… da las ca iti dau maine…” sau ceva de genu asta. Si aici intra in scena penibilul, pentru ca tu, dupa ce ai prestat un serviciu, astepti sa fi platit, ca doar pentru tine conteaza si astia cativa banuti, iar el, care a uitat (sau poate nu a stiut niciodata) cum e sa stai pe cativa lei de azi pe maine, trece foarte relaxat peste faptul ca nu s-a sinchisit sa se opreasca dracului la un bancomat si sa scoata aia cativa lei care trebuia sa ti dea, ca doar stia ca tre sa va intalniti si sa-ti plateasca serviciul prestat, nu? Dar nu, el mai bine s-a gandit la cum sa se scuze ca n-are bani la el, decat sa traga pe dreapta la un bancomat. Ca nu se pune problema ca la noi, majoritatea, sa nu avem bani pe bancomate doar pe data de 1 si 15 ale lunii cand intra salariul… da na, ce sa mai zic, pe de alta parte stau si ma gandesc ca doar cum ar fi putut ajunge sa aiba bani, daca nu prin reducerea cheltuielilor… am spus-o frumos, nu? 🙂 Altfel spus te tragi pe cur cand vine vorba de plata catre oamenii pe care nu-i consideri importanti pentru tine, pentru ca chiar daca eu voi refuza sa-i mai fac serviciile, va exista altul ca mine ca le va face. Asa ca, inghitim in sec si continuam sa cersim pe la usile lor dupa bani, bani care de altfel nise cuvin, ca doar am muncit pentru ei. Asa ca in final concluzia mea este ca sunt oameni ca noi, care suntem idioti de cinstiti si cu un bun simt penibil de accentuat, si mai sunt si oameni ca ei care nu se lasa impresioanti de cei ca noi, si care s-au tras pe kur o viata intreaga ca sa stranga la ciorap, ciorap care in fine probabil ca nu si-au dat seama, dar nu vor putea sa il ia cu ei in groapa… dar cum filozofie lor de viata nu merge asa departe, ii vom lasa asa cum sunt ei iar noi ne vom continua viata in stilul nostru cinstit cum il stim noi mai bine, ca ceva imi spune ca pana la urma noi dormim mai bine noaptea decat ei 🙂 (si in acum in incheiere un ras malefic MUHAHAHAHA)

Ba, aproape in fiecare seara cand ma pun la somn (mai ales daca am ceva la bord) am tot felul de revelatii si imi tot propun ca a 2-a zi sa le impartasesc cuiva… da ce? crezi ca imi mai aduc aminte ceva? iar la cat e de infecta ziua pe piata muncitoare din Romania (am scris cu R mare doar pentru ca e corect, nu din respect)… vorbeam acum doua seri cu niste amici despre dreptul la exprimare, in particular referitor la anumite constructii aprobate in mod imbecil de catre comisia de urbanism si spaga din cadru consiliului local Cluj… iar unul din cei de la masa spunea ca toate proiectele trimise spre aprobare se dezbat in sesiune publica si oricare dintre noi avem dreptul sa ne dam cu parerea… foarte misto zic eu… si dupa aceea am stat si m-am gandit, cati dintre noi au timp pentru asa ceva. Sa stau eu?! sa urmaresc proiectele, sa ma duc la directia judeteana de birocratie controlata AKA primaria, sa depun constestatii?! asta ar insemna sa imi permit sa pierd timpul, lucru care nu pot sa-l fac. Si chiar daca sunt printre noi oameni care si-ar permite sau si-ar rapi din timpul lor sa mearga sa lanseze astfel de demersuri, si ei la randul lor sunt convisi ca ar fi in van. Ca doar traim in Romania, tara tutoror posibiltatilor, cum le place unora sa spuna, unde, cum spuneam intr-un post anterior, ala mare si tare troneaza. Da nu stiu de ce m-am lungit pe subiectul asta… ideea era ca mi-ar placea sa am mai mult timp la dispozitie sa meditez si sa imi dezvolt gandirea, sa descopar lucruri noi, din domenii necunoscute, ca un copil curios… pentru ca din pacate stilul nostru, al majoritatii, de viata, ne obliga la o gandire liniara care dupa mine e gandirea americanului de rand, care nu cunoaste mai departe de gardul casei sale si de impoteca pe casa… daca vom continua sa lucram in ritmul asta, asa vom ajunge si noi, pentru ca nu vom mai avea timp pentru noi. O sa ne indobitocim daca nu vom depune putin efort sa rupem randurile. Daca stam in rand cu lumea avem parte de acelasi tratament – ziua sclavie – seara prostitutia media. Chiar si in moemntul asta am atatea stari si ganduri care as vrea sa le descriu, dar vocabularul meu devine tot mai limitat pentru ca pe zi ce trece am tot mai putina parte de stimuli intelectuali, fapt care imi blocheaza exprimarea. Pe mine cel putin chestia asta ma frustreaza ingrozitor si stiu ca nu am ce sa-i fac, pentru ca maine stiu ca nu pot sa merg sa stau la o cafea la o poveste sau sa vizitez o galerie, ceva. NU, maine trebuie sa fiu din nou pe plantatie si sa trag la plug. Multi probabil ar zice ca nu e chiar asa. Poate situatia unora nu e chiar asa, si ei isi permit sa se “rasfete” mai mult, dar majoritatea dintre noi nu putem. Sa nu ma intelegeti gresit, nu ma deranjeaza munca, dinpotriva, dar ma deranjeaza mediul in care trebuie sa muncesc. In stilul asta vom ajunge toti sa scriem agramat si sa gandim becaliceste… Asa deci ce e de facut sa rupem tiparul? Sa nu adormim in pantaloni? Nici nu mai am chef sa scriu ca stiu ca va voi trezi decat sentimentul de ” Inca unul de asta…” Poate asta e si problema, ca cei cu speranta sunt prea neincrezatori ca sa faca vreun efort…

Nu stiu despre voi dar dupa cheful la care am fost aseara tot imi canta in minte piesa de la Sarmalele Reci – gasca de la bloc, piesa geniala de altfel, si tot stau si ma gandesc ca pe cat de natural este ca gasca sa se modifice in timp, pleca unii – vin altii, pe atat este de trist pentru ca amintirile raman dar nu prea mai iti ramane cu cine sa le povestesti, pentru ca nu mai poti cu membrii noi, cu ei ai alte amintiri…  unul din scopurile chefului de aseara, pe langa faptul ca a fost ziua lui Daniela, era sa ne intalnim iara toata gasca veche din Kiro, da p**a, vezi sa nu. Nu mai ai cu cine ma, n-ai cu cine, niste… oameni schimbati 🙂 Asa a si fost, Edy nici nu o venit, Cristi o disparut undeva la inceputul chefului ca nici macar nu o baut nimic. Alesul publicului, Andrei, o venit in haina de calugar, o stat o ora sio plecat… nimic nu mai e la fel, oricat de mult o vrut Dani sa reuneasca trupa, nu mai ai cu cine 🙂 Things change, si poate ca e mai bine asa. Eu sunt un adept al evolutiei insotite de sacrificiu, asa ca ma impac cu schimbarile de genu asta. Oricum, cine nu a ascultat piesa de care am zis mai sus, va recomand sa o ascultati daca vreti sa aveti parte de putina stare de melancolie 🙂 Enjoy what you have, while you have it, but don’t try living in the past. PEACE!

Am vazut azi un post pe facebook la o amica, care zicea , ca sa citez :”assumption is the mother of all f…ck-ups” si atunci mi-am dat seama cat de bine se potriveste chestia asta cu ceea ce-mi umbla prin minte in momentul asta si anume faptul ca ar trebui sa gasim o metoda sa nu ne mai auto-tampim gandidu-ne prea mult la tot… get it? Oare de ce avem (unii dintre noi) instinctul asta idiot de a ne cufunda gandirea pana in panzele albe, despicand firul in patru si creandu-ne tot felul de scenarii imbecile in cap… stiu ca sindromul asta in cele mai intalnite cazuri se asociaza cu o femeie, dar din pacate am intalnit si la barabti sindromul, iar eu sunt eu sunt unul dintre ei din pacate. Facand o paranteza, daca stau sa ma gandesc s-ar putea ca totata lumea sa aiba sindromul asta doar ca marea majoritate il tin in lesa, sa nu-l lase sa iasa din lumea inter-cerebrala, sa-l tina numa pentru ei, ca probabil cei care fac asta primisera ei un pont de la SRI ca e un lucru mai sanatos, nu de alta, da sa nu te faci de rusine lasand toata informatia aia imbecila, creeatie proprie, sa iasa la iveala. Ca sa va faceti o idee despre ce vorbesc, o sa va dau un exemplu clasic: te intalnesti cu cineva, acela iti spune o chestie care te atinge invre-un fel iar pana la urmatoarea intalnire tu stai si te gandesti, oare ce o vrut sa zica? da am gresit cu ceva? Asta e prima parte a monologului, partea de invinovatire dupa care urmeaza a doua parte, cea de autoaparare “stii ceva? nu are decat sa creada ce vrea, eu nu am facut nimic rau” si chestii de genu asta… and so on… dupa care urmeaza a doua intalnire cu persoana respectiva, moment in care il intampini cu o fraza ca si in bancul ala cu ursu si iepurele, cand ursul, care avea nevoie de o tigaie, se gandeste cum sa-l convinga pe iepure sa io imprumute, si dupa ce isi creeaza un intreg scenariu in mintea lui, de cum o sa decurga negocierile cu iepurele, ajunge la iepure si ii spune ” Stii ceva? nu-mi mai trebuie tigaia ta!” In ideea asta stau si ma intreb, cu un accent moldovenesc, “Di she p**a me imi tot bat capsorul ‘ai? Las’ mai ca shi  ghini pana la urma” . Asa ca imbratisati cursul natural al intamplarilor fara a mai incerca sa il anticipati(chiar daca asta v-ar da falsa impresia ca sunteti stapani pe situatie), aveti grija doar sa fiti pregatiti cu raspunsul potrivit la momentul potrivit, caci anticipandul nu veti rezovla nimic. Si chiar daca nu veti avea raspusnul perfect pentru riposta, nu uitati ca nu e sfarsitul lumii, si de obicei se acorda si alta sanse.

Cum faci un om sa inteleaga ca trebuie in momentul ASTA sa te lase in pace? ca nu poti vorbi CHIAR acuma, si ca daca te-ar lasa putin in pace si ti-ar acorda incredere ca vei scoate lucrurile la capat, totul s-ar rezolva mult mai repede decat cele o mie de discutii pe care le veti avea pana tu vei apuca sa-ti faci treaba in paralel cu discursul pe care trebuie sa il sustii lui ca sa inteleaga ce se intampla. Cum faci chestia asta? Eu am incercat cu vorbe de genu “Stai linistit ca se rezolva” acompaniat de un semn asociat cu miscarea ochiilor, dar nu merge… am incercat varianta agresiva in care am strigat “Taci in p**a mea ca rezolv io, nu te tot fierbe atata ca stiu eu despre ce e vorba” da nu o mers nici asa pentru ca interlocutorul a continuat sa iti puna intrebari, ca eh, doar asta e firea omului sa cerceteze…. nicidecum doar sa CREADA ce i se spune. As vrea sa mai continui dar trebuie sa ma opresc aici pentru ca am “treaba” sa ma cert cu un vecin care uraste caini… o sa va explic cum e cu oamenii astia intr-un alt episod…

E vineri iara si din nou ma apuca senzatia aia aiurea de examen si tot nu reusesc sa imi dau seama de unde vine, pentru ca in teorie senzatia asta o aveam pe vremuri in trei cazuri: ori daca aveam teza, ori daca stiam ca tre sa ies in oras sa imi caut ceva de f***t , sau daca stiam ca am facut o tampenie si trebuie sa vina tata acasa si sa imi arda vreo doua scatoalce. E o senzatia asemanatoare cu cea de emotie doar ca apare in situatii referitoare la probleme putin mai ne-importante. Acum, problema e ca nici teze nu mai am de dat si nici la agatat nu mai ies > deci, ce p**a mea e cu starea asta de anxietate? sa-mi fi ramas in sistem reflexu’ ca e vineri > deci tre sa iesim in oras > deci unde iesim >deci cu cine > da am bani? > da cum o sa fie…. si tot asa cum era pe vremuri? Sau poate fi si cealalta varianta, avand in vedere ca azi ma asteapta doua chefuri, si sunt destul de nerabadator sa vina seara si sa merg alaturi de prieteni si de iubita mea sa sarbatorim, totusi undeva in strafundul mintii eu defapt stiu ca nu vi fi chiar asa de grozava seara asta, bazandu-ma pe experiente asemanatoare, stiu ca lumea nu mai este asa de dezinvolta cum era pe vremuri, toti sunt mai atenti cu ei si cu actiunile lor, motiv pentru care distractia nu mai capata asa amploare cum era pe vremuri… si chestia asta cred ca imi f**e tot entuziasmul si de aici cred ca vine si starea asta de anxietate de vineri. SO, in concluzie efortul trebuie depus in sensul de a nu premedita nici o actiune din cele ce urmeaza and just enjoy… spun asta pentru mine, ca stiu ca voi puteti pentru ca nu aveti in cap inca o voce care sa va spuna contrariul 🙂 glumesc… ba nu … ba da 🙂 GURA!!!!!!!!!! P.S. mi-ai citit acuma postul inainte sa-l public si am observat ce propozitii lungi fac….is that wrong?

Nu e o chestie de actualitate dar tin sa o mentionez si sa o recomand. Vorbesc despre statiunea Gura Portitei din judetul Tulcea. Nu va zic prea multe despre ea pentru ca asta nu e un site al ministerului turismului (intentionat nu am scris cu majuscule) si nici nu zic ca e un loc perfect, dar cel putin e un loc in Romania, linistit, frumos, la moda si care nu e asaltat de manelisti, cocalari, pitipoance si fite si besini si alte alea…. intelegeti?  Eu personal nu am crezut ca mai poate exista un astfel de loc in tara asta dar am fost foarte placut impresionat dupa scurta vacanta petrecuta acolo. Binenteles ca are si minusurile ei dar balanta e constant inclinata inspre plusuri. Asta e un post care trebui sa il pun mai in vara, da atunci nu aveam blog de asta… oricum ideea e ca am vrut sa subliniez ca SE POATE si fara manele BA!